Căzăturile copilului si atitudinea noastra fața de ele

De vreo 2 saptamani, Sasha se ridica singur sprijinindu-se de cate ceva.

Este foaaarte incantat si se citeste o bucurie din aia imensa pe fata lui cand reuseste sa se ridice. Se tine bine cu manutele dar este inca micut si nu are un echilibru foarte dezvoltat.

Acum doua zile se juca, in fata mea, la o masuta de activitati. Trecusera 20-30 de minute de cand statea singur in picioare si butona acolo. La un moment dat a obosit, si-a pierdut echilibrul si a cazut. Distanta era foarte mica insa a dat cu gurita de masuta si a inceput sa planga. L-am luat rapid in brate, inca nu mi-am dat seama cum s-a lovit. Dupa cateva secunde am vazut ca are sange in gura. Am crezut ca o iau razna, tremuram toata. L-am sunat pe Florin sa imi dea numarul doctorului (eu am trecut pe alta retea si am pierdut toate contactele). Florin mi-a zis sa ma linistesc si sa il sterg la gurita ca sa vad cum s-a lovit. M-am dus cu el la chiuveta si pana sa imi umezesc mana, Sasha radea asa cum il stiti. Avea sange la gura si radea cu zambetul pana la urechi! Asta e copilul meu!

M-am mai linistit, l-am spalat frumos si l-am pus la san. Dupa 1 minut de la cazatura nu mai avea nimic. Insa euuuu… eu inca tremuram. M-am uitat si am vazut ca avea doar un puncticel rosu sub buza de sus. Se lovise foarte putin insa zona e puternic vascularizata, de asta a dat repede sangele.

Toata ziua pe urma am tremurat. L-am tinut in Boba ca sa fiu sigura ca nu mai cade. Ma simteam vinovata (desi eram langa el cand a cazut) si pe urma ma simteam egoista ca ma simt vinovata. Adica in loc sa imi concentrez trairile pe el, de fapt ma luptam cu mine insami.

Am simtit nevoia sa vorbesc cu alte mamici care au copii mai mari. Am primit incurajari si am aflat ca se intampla foarte frecvent ca cei mici sa cada in perioada asta, cand invata sa isi mentina echilibrul si sa mearga.

Eu sunt o mama relaxata. Il las liber prin casa pe jos, am fost cu avionul la 4 luni, nu masor cantitati de mancare, il las sa se joace cu Minnie, nu il infofolesc. Si este sanatos tun. Dar la capitolul cazaturi (inca) sunt destul de speriata.

Jane Liedloff povesteste in cartea “Conceptul Continuum” despre copiii din tribul Yekuana ce se jucau pe langa gropi imense in pamant si nu cadeau niciodata. Se jucau cu sabii si cutite si nu se taiau niciodata. Aveau un instinct de supravietuire perfect, asa cum ne nastem toti de fapt. Doar ca la ei cresterea copilului se petrecea atat de natural, oamenii erau atat de relaxati si fericirea atat de fireasca incat acest instinct de supravietuire ramanea intact.

“Odata cu inceperea taratului, bebelusul incepe sa beneficieze de toate puterile acumulate in experienta anterioara si de dezvoltarea psihologica ce face aceste puteri utilizabile. In general, prima lui expeditie este scurta si prudenta si nu e nevoie aproape deloc ca mama lui sau persoana care il ingrijeste sa intervina in actiunile lui. Ca toti puii de animale, are un talent fin de a supravietui si un simt realist al propriilor capacitati. Daca mama sugereaza instinctelor lui sociale ca se asteapta de la el sa-i lase ei rolul de a-l proteja, el va face treaba asta in mod cooperant. Daca este supravegheat constant si dirijat sa se miste in directia in care considera mama lui ca ar trebui sa mearga, oprit si fugarit cand vrea el insusi sa faca ceva, intelege rapid sa nu mai fie responsabil de el insusi, pe masura ce ea ii arata ca asta se asteapta de la el. Abilitatile intelectuale incipiente sunt slabe, dar tendintele instinctuale sunt la fel de puternice in primul ca si in ultimul moment al vietii.” (Conceptul Continuum)

Foarte interesant este ca Sasha se ridica absolut perfect, merge de-a busilea peste tot si foarte rar a fost cazul sa intervin si sa il redirectionez. Ei bine, de cand a cazut eu am devenit panicata si am tinut mereu mana pe el cand se juca. Cat am stat numai langa el, nu a mai vrut sa se ridice. Mi se pare incredibil cum reactioneaza la temerile mele. In functie de ceea ce simt si de ce atitudine am, pot sa il distrug sau sa il ajut sa se dezvolte perfect, exact asa cum a fost inzestrat.

Osho in “Cartea despre copii” spune ca cel mai rau lucru pe care poti sa il faci unui copil este sa fi ingrijorat in legatura cu el. Asta il va face sa ramana un inhibat toata viata lui si ii va crea si un sentiment de vinovatie. Nu va simti niciodata gustul libertatii daca este prea protejat. Si atrage atentia asupra diferentei intre a avea griji, care sunt firesti, si a fi ingrijorat, care este distructiv.

Pe mine ma fascineaza treaba asta in ultima vreme. Am avut incredere de la inceput in copil si s-a dovedit ca el STIE cel mai bine. Incerc sa devin puternica si acum si sa am incredere in el. Ca e normal sa se mai loveasca, ca face parte din dezvoltarea lui si ca instinctul lui perfect il va proteja si va ocoli pericolele. La urma urmei nu are ce sa se intample pentru ca avem foarte putina mobila, foarte mult spatiu liber. Sa mai cada din picioare, sa mai dea cu gura cand sta sprijinit de ceva. Imi vine sa stau cu mana pe el, dar mi-am dat seama ca nu e sanatos dupa ce am vazut ca nu mai vrea sa se ridice.

Si nu vreau nici sa cresc un copil cu “Nu e voie”. Sunt foarte putine lucrurile cu care chiar nu e voie, si oricum nu prea sunt la indemana.

Nu vreau sa ii fie teama. Cel mai minunat lucru la copii este ca ei nu cunosc teama. Ma intreb daca nu cumva si atunci cand se lovesc sa fie vina noastra. Eu in ziua in care el a cazut eram mai stresata si mai nelinistita decat de obicei. Atunci cand sunt relaxata si detasata de ganduri negative, totul este perfect.

Cred ca e un echilibru pe care numai noi mamele il cunoastem. Intre grijile ce le tinem ascunse doar pentru noi si curajul pe care il afisam copilului in plina dezvoltare.

.