Teama de a fi diferit
ioanagrozea
23rd Nov 24 4:42 am
Am inceput sa vad locurile de joaca si parcurile de copii ca pe aeroporturi. Un loc unde se intersecteaza oameni atat de diferiti, un loc unde iti fug mereu conversatiile celorlalti pe la ureche, un loc unde se vorbeste tare si nu ai cum sa nu auzi ce se vorbeste.
Nu sunt adepta impartasirii discutiilor auzite intre parinti/bunici si copii. Nu vad sensul. In primul rand se presupune ca in cercul de prieteni de pe Facebook avem oameni care gandesc ca noi, ca de aia ne-am imprietenit. De ce sa stam toti si sa ne miram ca unii vorbesc sau procedeaza diferit? Daca am dori o schimbare, ne-am duce la radacina, nu am sta sa ne miram si sa comentam de pe margine.
In al doilea rand mi se pare urat ca gest. Parca se incalca o regula de confidentialitate si de karma.
Si totusi acum voi spune o bucatica din ce am auzit saptamana trecuta. Pentru ca mi-a dat mult de gandit si incerc sa extrag ce e mai pozitiv din asta.
“Haideti mai, nu va mai tineti de mana ca sunteti baieti!”
Aveau vreo 8-9 ani copiii, prieteni buni. Baieti.
In dimineata aceasta inainte sa plece la gradinita, Sasha a gasit o oja si s-a dat la o mana. Toate degetele, de la jumatate in sus. Am consumat aproape o sticluta intreaga de dizolvant ca sa il sterg. Se mai da si cu balsam de buze sau gloss cand le prinde. Si culmea, se da bine pe buze, nu depaseste conturul.
De ce ne este frica de fapt?
Prietenia intre baieti este minunata! Imi venea sa merg la mama respectiva si sa ii spun ce fain si-a crescut baiatul de este asa prietenos, jucaus, afectuos. Ce bine se simte in pielea lui daca poate sa isi manifeste afectiunea asa de lejer fata de alt copil.
Oare ne este teama ca ar putea fi diferiti? Ca societatea si oamenii ii vor respinge daca sunt altfel? Sau ca ne vor arata pe noi parintii cu degetul ca i-am crescut asa?
Oare ne e teama mai mult de parerea ”lumii” decat de fericirea adevarata?
Pentru ca daca stam sa ne gandim mai bine, nu ar trebui sa ne fie teama.
Ce vrem noi parintii? Toti vrem sa crestem copii fericiti. Asta e scopul suprem. Lasa scoala, jucariile, vacantele si orice altceva… Noi vrem sa ii vedem FERICITI si trebuie sa acceptam ca fericirea e diferita pentru fiecare.
Eu am un copil ciudatel si afirm asta cu zambetul pe buze. El a spus-o in diferite moduri, a spus clar ca nu ii place sa fie ca ceilalti. Mereu vrea altfel.
De la lucrurile mici, pana la cele mai mari. Are trotineta Mini-micro (care nu e deloc ieftina) dar el nu o mai vrea pentru ca au multi copii la fel. Iar la petrecerile pentru copii unde el vine cu idei noi de joaca sau trage de sfoara cand toti sar peste ea. El se distreaza facand lucrurile astea! Si ceva imi spune ca va fi mereu ”altfel”. Alegerile lui par ciudate doar pentru ca nu sunt asa de des intalnite.
De multe ori este mai solicitant dar am descoperit ceva ce ma ajuta enorm: Sa il las in pace.
Sa il las sa fie cum vrea. Sa descopere singur ce ii place si ce nu. Sa ma lase rece tot ceea ce aud in jur legat de ce face el. Atata timp cat nu deranjeaza pe ceilalti. Nu vreau sa duc o lupta cu el si cu mine ca sa il incadrez in “standarde”. Sa devina un cetatean respectabil :)
Vreau sa descopere singur ce ii place si eu sa ma bucur ca el se simte bine. Sa nu fiu o piedica o drum, sa nu il limitez. Sa il incurajez sa faca si sa devina ce ii place.
Sa nu ne fie teama ca sunt diferiti.
Sa zicem ca o sa fie gay. Sau rocker nebun si excentric. Sau orice altceva. Care e problema de fapt? Poate si noi am fi fost altfel daca am fi fost incurajati in directia respectiva. Fiecare are propria reteta a fericirii.
Foto: Shutterstock.com