Gradinita

Nu-mi vine sa cred ca am scris despre atatea lucruri legate de copii si nu am scris despre gradinita. Mi-am dat seama zilele astea cand ma gandeam ca urmeaza al doilea an de gradinita pentru noi.

(Daa, eu sunt una din mamele care mai vorbesc la plural. Iar acum chiar e al doilea an de gradinita si pentru mine :) )

Ne-a schimbat destul de mult gradinita desi a venit ca un pas firesc in viata noastra de familie. Nu am ales sa il dau la gradinita pentru ca “asa se face”, sau pentru ca “are deja 3 ani”, sau pentru ca “e greu cu amandoi copii acasa”.

Simteam ca are nevoie de lucrurile cu care vine gradinita. De grup, de gasca :) de activitati cu alti copii, de o comunitate. Si eu cred ca aveam nevoie de o comunitate de parinti. Dar ca orice schimbare care prespune dezlipirea puiului de mama, am fost anxioasa la inceput. Oscilam intre entuziasm, incredere, teama si dor.

Tin minte cum ma uitam la ceas si ma gandeam ce faceam noi acasa la ora asta si oare ce face el acolo. Asteptam cu nerabdare sa se faca 12 sa merg sa il iau. Primele 7-8 luni a fost la program scurt dupa care a inceput sa ramana si la somnul de amiaza. Si de fiecare data cand ma apropiam de gradinita eram nerabdatoare si emotionata sa il vad, sa il strang in brate, sa povestim.

Am descoperit multe lucruri despre mine si despre relatia mea cu el in procesul de acomodare. La inceput am crezut ca lui ii este greu. Dar nu ii era. Mie imi era greu de fapt. Mie imi aducea aminte de Ioana mica la gradinita. Dar el nu e Ioana mica. E Sasha. De fiecare data cand ajungeam la gradi si auzeam plansete de copii mi se rupea sufletul in bucati. Imi venea sa plang si eu. Si am descoperit ca starea lui legata de gradinita reflecta exact ce cred eu despre gradinita. Cand simteam ca merg acolo copiii ca mieii la taiere, ii transmiteam si lui asta. Si se lasa cu plans, normal. Niciunul din noi nu se simtea confortabil. Mi-am promis ca nu o sa il las acolo daca plange, nu voiam sa fac niciun compromis. Insa am observat ca situatia era total diferita atunci cand il lasa tatal lui dimineata la gradinita. Era entuziasmat sa inceapa activitatile, sa isi vada colegii si prietenii. Avea cu totul alta stare.

Am stat si m-am intrebat ce are el si nu am eu :) si raspunsul era INCREDERE.

Asta imi lipsea mie si asta face diferenta. Cred ca fara sa isi dea seama, copilul meu ma ruga sa am incredere in el, in mine, in gradinita, in adaptarea lui, in viata, in TOT. Am simtit asta din ce in ce mai intens. Si am inceput sa am incredere. Sa ii transmit asta. Nu am schimbat ceva la cum vorbeam sau ma purtam, dar probabil s-a schimbat totul atunci cand eu mi-am impus acest mindset. Sa pot sa trag linie si sa separ Ioana-mica la gradinita si Ioana-mama care isi duce fiul la gradinita. Am simtit aceasta schimbare in mine ca pe unul din cele mai mari salturi in evolutie pe care l-am avut. Daaa, suntem ceea ce gandim. Si copiii devin ceea ce gandim.

Atat de fin si de simplu este atunci cand constientizezi asta.

Acum diminetile sunt mai frumoase si STIU ca va fi o zi buna pentru fiecare. Stiu ca e pe maini bune acolo, vad asta in bucuria lui. Avem acelasi ritual in fiecare dimineata si imi place, ne place la toti.

Suna putin SF asta cu puterea mintii. Am citit mult despre asta si inainte sa am copii. Dar acum, in relatia cu ei imi dau seama cu adevarat ce putere am prin ceea ce gandesc. Ce moment bun sa fac “curatenie acolo” si sa fiu selectiva cu gandurile mele. Pentru mine si pentru ei.

Daca ar fi sa dau un sfat de parenting care pe mine m-a ajutat cel mai mult cred ca asta ar fi, cat mai multe ganduri pozitive. Ca e izvorul la tot ce vine dupa… incredere, putere, rabdare, IUBIRE.